Acest website foloseşte cookies pentru a îmbunătăţi calitatea informaţiilor oferite vizitatorilor. Prin continuarea navigării ești de acord cu modul de utilizare a acestor informații.
De-a lungul timpului America a raportat rezultate extraordinar de bune in foarte multe domenii, de aceea suficient de multi specialisti preiau modelele americane ca elemente de baza. Totusi, exista si un numar suficient de mare de esecuri rasunatoare, mai putin mediatizate in afara granitelor americane si care pot foarte bine sa reprezinte semnale de alarma pentru alte natiuni care nu au experimentat diverse esecuri in dezvoltarea urbana cu impact major in randul populatiei.
Localizarea esecului urbanistic despre care voi scrie este in St. Louis, Missouri, USA, in partea de nord a orasului, la 3 km fata de raul Mississippi si tot 3 km fata de centrul orasului. In acest caz operatiunea urbanistica se incadreaza in categoria „reinnoire urbana”.
Pentru a intelege in ansamblu ce s-a intamplat un scurt istoric al orasului St. Louis s-ar rezuma astfel: in 1763 este fondatat sub coordonare franceza, in 1764 autoritatea este cedata Spaniei, in 1800 revine sub protectoratul francez, iar in 1803 este transferat catre SUA ca parte din procesul denumit „Achizitia Louisiana”. In 1821 se constituie statul Missouri pentru ca in 1877 St. Louis sa devina oras independent. In 1904 gazduieste primele jocuri olimpice din afara Europei. Anul 1929 reprezinta debutul Marii Crize, iar in 1946 incep amplele operatiuni urbane de revitalizare, regenerare si reinnoire urbana, pentru ca in fine, in 1950 sa demareze operatiunea urbana „Pruitt-Igoe”.
Contextul general al anilor 1940 in America era marcat de migratia populatiei dinspre sud spre nord datorita reducerii locurilor de munca in agricultura ca urmare a mecanizarii acesteia, tendinta de revenire dupa Marea Criza economica si cel de-al Doilea Razboi Monidal, nevoia de a crea locuinte pentru emigranti, intentiile guvernului de a crea orase moderne prin reinnoire unor zone insalubre, sprawl-ul urban catre periferii determinand scaderea populatiei rezidente a oraselor si nu in ultimul rand, mutarea activitatilor industriale in afara perimetrului oraselor.
St. Louis a fost si este un oras al emigrantilor, atat cetateni americane, cat si alte nationalitati europene (francezi, spanioli, britanici, bosniaci, etc.) si a fost tot timpul un oras in care s-au dus ample lupte de combatare a segregarii sociale, actiuni de limitare a rasismului si actiunii nocive a emigrantilor.
In 1934 se constituie Administratia Federala pentru Locuinte (Federal Housing Administration) ca parte a programului Actul National al Locuintelor (National Housing Act), in mandatul presedintelui Roosevelt, prin care se stabilesc standarde pentru constructii, modalitatile de creditare pentru persoanele fizice si institutiile publice. Obiectivele acestei organizatii sunt imbunatatirea standardelor si conditiilor locative, asigurarea unui sistem adecvat de finantare a locuintelor prin asigurarea imprumuturilor ipotecare si stabilizarea pietii imobiliare. S-a dovedit ulterior ca aceasta Administratie ducea politici de locuire rasiala, daunand grav comunitatilor locale.
In 1939 se constituie Autoritatea pentru Locuinte St. Louis (St. Louis Housing Authority), institutie prin care se vor derula programele si se vor implementa proiectele Administratiei Federale la nivel local.
In 1949 „The American Housing Act” a fost un reper legislativ al presedintelui Truman privind finantarea guvernamentala cu scopul crearii de programe de reinnoire urbane in orasele americane. Scopul acestor programe a fost de inlocuire a mahalaleor cu locuinte sociale finantate din fonduri guvernamentale, crearea a peste 800.000 de unitati locative, cresterea autoritatii agentiei guvernamentale pentru locuinte privind alocarea fondurilor si nu in final alocarea unor sume importante pentru cercetarea tehnicilor de constructie a locuintelor.
Din punct de vedere demografic daca populatia St. Louis la nivelul anului 1870 era de 310.000 de locuitori, atinge maximul in 1950 cand numarul rezidentilor este de peste 856.000, iar in 2010 ajunge la 319.000. Asta in timp ce la nivelul anului 1940 din totalul locuitorilor 86% era populatie alba, restul neagra, iar in 2017, ponderile sunt 47% alba, 49% neagra si restul alte populatii.
Pentru a intelege si mai bine fenomenul de segregare sociala in St. Louis trebuie retinute cateva date cum ar fi: in anul 1820 statul Missouri accepta sclavia, in 1913 apare initiativa „Segregare Legala a negrilor din St. Louis”, pentru ca in 1934 cartierele de negri sa fie catalogate ca cele mai proaste zone de locuit. In 1954 Autoritatea pentru Locuinte pierde procesul de rasism privind repartizarea locuintelor, iar in 1964 incep protestele privind refuzul angajarii negrilor in constructii. Segregarea continua si in 1979 se declara ca in cartierele noi nu pot locui negri, pentru ca abia in 1983 copii de culoare sa fie acceptati in orice scoala din St. Louis. Abodarea incepe sa se schimbe usor abia in 1993 cand este ales primul primar de culoare al orasului in persoana lui Freeman Bosley Jr.
Numele provine de la o combinare a doua nume Wendell O. Pruitt, pilot de avion afro-american din al Doilea Razboi Mondial si William Igoe, fost congresman american. Pruitt-Igoe era compus din Wendell O. Pruitt Homes (case) si William Igoe Apartments (apartamente). Proiectul respecta principiile lui Le Corbusier si ale arhitecturii moderne, fiind realizat de cater Leinweber, Yamasaki (autorul turnurilor gemene din New York) si Hellmuth. Pruitt-Igoe era impartit in doua: Pruitt Home pentru rezidentii negri si Igor Apartments pentru rezidentii albi, obiectivul principal al operatiunii urbanistice fiind eliminarea mahalaleli si introducerea unei locuiri sociale moderne.
In contextul existentei mahalelei insalubre, neracordata la utilitati, autoritatea publica locala incepe sa cumpere teren in scopul modernizarii, actiunea fiind sustinuta de catre guvern, avand ca scop crearea de noi locuinte in cartierele ce determinau un inel in jurul centrului orasului St. Louis.
O sinteza a celor 30 de ani de existenta a acestui cartier se rezuma la urmatoarele puncte importante: in 1947 este aprobata strategia pentru mai multe cartiere noi, in 1949 este planificata interventia, in 1950 sunt adoptate proiectele si incep lucrarile de executie care se finalizeaza in 1955, in anul 1957 gradul de ocupare fiind de 91%. Ulterior in 1960 gradul de ocupare scade la 60%, in 1968 scade sub 30% si se decide mutarea celor ramasi pentru ca in 1972 intregul cartier sa fie demolat. In fapt putem discuta despre 8 ani de concepere si realizare si 17 ani de utilizare pana la momentul desfiintarii totale.
Din punct de vedere al indicatorilor atinsi putem aminti: suprafata terenului pe care s-a construit a fost de 23 ha, 33 de cladiri de locuit cu un regim de inaltime P+11E, insemnand 2870 de unitati locative, 5 cladiri pentru dotari urbane, totul pentru 14.000 de utilizatori. Actorii implicati in toata aceasta operatiune au fost: Autoritatea Locala pentru Locuinte din St. Louis, Guvernul prin Administratia Federala a Fondului Locativ, proprietarii de terenuri, investitorii locali si regionali, populatia rezidenta.
La inceput operatiunea urbanistica a reprezentant „o oaza in desert”, numarul celor care s-au mutat aici fiind in crestere rapida. Desi, unitatile locative erau subdimensionate ca suprafata fata de standardul general, erau complet dotate si utilate oferind confortul unei vieti normale. Mentenanta imobilelor se realiza periodic prin servicii de curatenie, intretinere, reparatii, etc, iar locatarii isi puteau permite sa achite chiria datorita locurilor de munca din zona.
In decurs de 10-12 ani lipsa ofertelor de munca pentru populatia de culoare transforma operatiunea re innoire urbana (urban renewal) in „eliminarea negrilor” (negro removal). In acelasi timp mutarea activitatilor si industriei la periferie, precum si migratia populatiei albe catre locuinte individuale in marginea orasului obliga populatia neagra la a suporta costuri si mai mari si de a beneficia de servicii publice mai scumpe dar si mai proaste. Pe cale de consecinta cresc vandalismul, criminalitatea si nesiguranta in cartier, in timp ce chiria ajunge sa reprezinte trei sferturi din veniturile lunare, ceea ce determina inceputul mutarii locuitorilor.
In final zona decade prin abandon masiv, aparitia traficantilor de droguri si a consumatorilor curenti care ocupa spatiile abandonate. Din lipsa de fonduri se intrerupe furnizarea energiei termice si electrice, iar autoritatile pierd complet controlul asupra infractionalitatii, aparand temeri din partea reprezentantilor institutiilor de ordine publica de a interveni in cazul solicitarilor. Astfel se decide evacuarea ultimilor locatari si demolarea tuturor imobilelor.
Costurile pentru realizarea Pruitt-Igoe au fost de 36 milioane USD, cu 60% peste media nationala din acel moment, fondurile provenind de la guvern, iar pentru mententanta s-a estimat ca vor fi de ajuns sumele colectate din chiriile lunare, totalul chiriilor colectate in toata perioada de existenta fiind de 15 milioane USD. Este important de subliniat faptul ca dezafectarea intregului ansamblu a costa 5 milioane USD din fondurile autoritatii publice locale.
Printre oponentii operatiunii urbanistice putem enumera opinia publica care considera ca locuintele sociale publice nu reprezinta gandirea americana, fiind de sorginte comuniste, cetatenii albi care dupa primii 7-8 ani de existenta ai Pruitt-Igoe au interzis in suburbiile St. Louis constructia de locuinte colective pentru negri pentru a evita situatia creata si economia SUA care determinase ca rata la un credit pentru cumpararea unei case in suburbie sa fie mai mica decat chiria unui apartament in oras.
Experienta Pruitt-Igoe, ca si multe altele despre care sper sa apuc sa scriu ar trebui sa reprezinte un semnal de atentionare pentru toate dezvoltarile rezidentiale care apar in toate marile orase din Romania si care la o alta scara pot avea efecte nocive asupra populatiei rezidente si cu posibilitati mult mai reduse de rezolvare avand in vedere ca in cazul Pruitt-Igoe proprietar al terenului era statul, in timp ce la noi, toate terenurile sunt proprietate privata, astfel ca posibilitatea de interventie a autoritatii publice locale scade dramatic. Asadar, ocupati terenurile si construiti echilibrat, vizionar, adaptat la prezent si cu intuirea viitorului pentru a preveni dezastre imobiliare precum cel descris in acest material.
arh. urb. Alexandru-Cristian BALAN
Fondator One Design S.R.L. – Societate de proiectare in urbanism, arhitectura, inginerie si design